Mănăstirea Râmeț este situată în sudul Carpaților Apuseni pe Valea Geoagiului, în apropierea Cheilor Râmețului, fiind străjuită din toate părțile de impresionanți versanții ai Trascăului. Amplasată într-un décor fermecător, coborâtă parcă din reproducerea unui episod a grădini raiului, mănăstirea se recomandă ca un loc de odihnă și rugăciune binecuvântat de divinitate. Sfântul lăcaș este situat aproape de biserica fostei episcopii din Geoagiul de Sus. Mănăstirea este cea mai veche așezare monahală din Transilvania, fiind cel mai important centru monastic din Ardeal, dar și printre cele mai vechi așezăminte monahale ortodoxe.
Tradiția leagă întemeierea mănăstirii de activitatea ieromonahilor Romulus și Ghenadie care, plecând de aici în anul 1215, ar fi pus temelia mănăstirii Sfântul Mihail din Perii Maramureșului. Cu privire la cei care au pus bazele mănăstirii, între legendă și documente apar o serie de asemănări. Primii ctitori, după documente par fi călugarii Ghelasie și Romulus care, în 1214, construiesc din piatră de râu o biserică, pe temelia alteia mai vechi. În biserica veche se pot observa 7 straturi de pictură din 7 epoci diferite: cea mai veche - 1300 (ni-l înfațișează pe Iisus în mormânt și este situată în altar), iar cea mai nouă este din anul 1809. Stil diferit de pictură, dar aceeași frumusețe harică. Bisericuța are o catapeteasmă unică, cu doar 2 intrări în Sfântul Altar, nu trei cum au bisericile obișnuite. Pentru a fi salvată de numeroasele izvoare care treceau pe sub ea, pe vremea episcopatului Prea Sfințitul Emilian, dr. ing. Eugen Iordăchescu, sfântul locaș periclitat de umezeală și îngropat în pământ, a fost înalțată cu 2, 08 m în 1988. Izvorul care trece chiar pe sub sfântul altar se presupune a fi al Sfântului Ghelasie și se păstrează și azi.
Biserica veche, este un important monument de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai dinainte, stând mărturie a vieții duhovnicesti intense ce se desfășura aici, precum și a preocupărilor culturale.
Cercetăriile arheologice ne duc mult mai departe în timp. Profesorul Botezatu analizând osemintele găsite în mormintele de călugări descoperite cu prilejul restaurării bisericii, trage concluzia că vatra mănăstirească de la Râmeț exista și în veacurile XI, XII, XIII, iar pustnici sau "eremili" (de unde vine și numele localității și mănăstirii Râmeț) erau încă cu mult mai devreme. Permițând asimilarea ipotezei că mănăstirea ar fi fost întemeiată de călugări retrași în sihăstrie. Capodobera Munților Trascău - Mănăstirea Râmeț a atras atenția multor istorici, cu deosebire a lui Nicolae Iorga, care a fost impresionat de vechimea și simplitatea așezământului, de sălbăticia locurilor greu accesibile și de numele locului, evocator în privința celor ce trăiau aici (Studii și documente cu privire la istoria românilor, București, 1901 - 1916 XIII, p. 158). Consemnând inscripția săpată în piatră deasupra intrării "Dentai au fost zugravita aceasta sfânta biserica în zilele lui Matiias crai va leato 6895 august 14" și lecturând anul din textul inscripției 1487 în loc de 1387, în corcondanță cu numele regelui Matei Corvinul, va data edificiul ca fiind de dată mai recentă decât ar arăta-o analiza arhitectonică.
De iconografia bisericii s-au ocupat I. D. Ștefănescu, V. Vatasianu și mai ales Vasile Drăguț. Cel din urmă oprindu-se la caracteristicile arhitectonice ale bisericii: absida semicirculară acoperită cu semicalotă, naosul și tinda boltite semicilindric și clopotnița masivă, o va încadra în seria monumentelor hunedorene din veacurile XIII - XIV. Investigarea picturii murale din interior a dus la descoperirea și publicarea inscripției aflată pe intradosul arcului ce desparte nava de pronaos, în stânga sfântului Ierarh Grigorie cel Mare. Ilizibilitatea numelui regelui și a anului a făcut ca textul pisaniei să fie lecturat prin întregirea cu datele inscripției săpate în piatra la exterior. Ea a fost înțeleasă astfel: "Am zugrăvit eu mult păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb din porunca arhiepiscopului Gheorghe în zilele lui Matias crai leat 1485 luna iulie 2".
Cercetarea ulterioară a picturii, existând în totalitate opt straturi suprapuse pisania fiind pe al doilea, și citirea în întregime a pisaniei, cu concursul specialiștilor în paleografie și cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne, au relevat informații de exceptie, în măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală românească din Transilvania.
În lectura Monicăi Breazu, aceasta a dat următoarea ipoteză (Studiu epigrafic, în "Repertoriul picturilor murale din România", București 1985, p. 49-50) textul inscripției sună astfel: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crisul Alb, cu încuviințarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Lodovic în anul 6885 ( 1377) luna iulie 2".
Această informație istorică, pe lângă faptul că afirmă existența sfântului Ierarh Ghelasie cunoscut doar din tradiție, ne crează imaginea unei societăți românesti evoluate în Transilvania. Mănăstirea de la Râmeț ne este prezentată ca o valoare deosebită pentru viața noastră spirituală cât și pentru istoria locală sau chiar națională. De-a lungul timpului mănăstirea a fost sprijinită de domnitori elavioși ca Mihai Viteazu, Radu cel Mare, Matei Corvin.
Importanța mănăstirii în viața românilor ortodocși din Transilvania este confirmată și de prezența la 1557 a episcopului Hristofor în apropiere, la Geoagiul de Sus. În 1614 călugării Sava Popa și Toma Moisin vor primi ca donație livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen. În timpul răscoalei sfântului Sofronie de la Cioara, moment de afirmare a dreptului de a-și păstra credința ortodoxă moștenită din străbuni, mănăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea mănăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale generalului Bukow. Timp de 100 de ani a fost părăsită, de mai multe ori distrusă, cunoscând o perioadă de declin. Pe filele unui Octoih ne-a rămas o însemnare de la 1762: "scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioșii mănăstirea Râmeț și pe cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbăta, spre pierirea lor" (Stefan Meteș, Mănăștirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, p. 60). În anul 1762, s-a petrecut un episod groaznic, trimis de Maria Tereza, generalul Bukow trage cu tunurile în ea, dar constată că aceasta nu suferă stricăciuni majore, drept răzbunare mutilează pe toți călugări prezenți. Abia refăcută în 1784, este din nou distrusă de habsburgi
Același monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării viețuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu și cea de la Râmeț, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare valeatul 1785 luna decembrie 23 zile, într-o zi de marti" (Ștefan Meteș, Ibidem, p. 61).
Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în chilii s-a organizat școala. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autoritățile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obțin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaș de închinâciune ortodox. Rolul așezământului pentru locuitorii din jur reiese și din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeț și Ponor: "Noi râmeții și ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea școala și dascăli și prunci de învățat și dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învățătură ca dobitoacele.
După mai bine de 150 de ani, pe la 1940 viața mânăstirească își reia cursul la Râmeț. Biserica, care după 1918 a fost trecută pe lista monumentelor istorice, va fi reparată în mai multe rânduri intervenindu-se și în jurul așezământului. Pentru început starețul Evloghie Ota, venit de la Athos, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, reorganizează asezământul ca și mânăstire de călugări.
Din 1955 Râmețul devine mânâstire de maici și cu toate neajunsurile pricinuite de stăpânirea comunistă, se scrie una dintre cele mai frumoase file ale istoriei ei. Duhovnicii de renume - Domeție Manolache, Ioachim Popa și Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeț să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-și găsi mângâierea, iar stareța Ierusalima Ghibu, cu cele peste șaptezeci de maici câte numără soborul de astăzi, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât și pe cel gospodăresc. Biserica veche a mănăstirii a fost reparată, pictura restaurată. Aleasa podoabă a Râmețului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină elemente arhitectonice din toate provinciile românești, păstrând stilul traditional. Piatra de temelie s-a pus în 1982 și lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind si inginer a întocmit si proiectul. Pictura a execut-o maiestrul Grigorie Popescu cu echipa lui.
Cu prilejul hramului bisericii noi, la 29 iunie 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfințit biserica în prezența unei mulțimi imense din Transilvania și din toata țara. A doua zi, pe 30 iunie, s-a proclamat în mod festiv canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie.
Existența lăcașului până în zilele noastre poate fi considerat un miracol - având în vedere că în perioada Imperiulului austro-ungar s-a distrus tot ce-a însemnat spiritualitate ortodoxă în Ardeal (peste 400 de biserici și mănăstiri au căzut prada tunurilor generalului Bukow, de aceea în Ardeal nu vom întâlni atât de multe mănăstiri ca în Moldova sau Oltenia de sub munți).
Divinitatea le-a trimis un sfânt - Ghelasie, care a trăit aici pe Valea Geoagiului, consolidând mănăstirea începută de înaintași. El a ținut în mâini puterea pământului și în gând pe cea a cerului. Acest sfânt, canonizat de curând, are moaștele în biserică, moaște la care se roagă necontenit cele 100 de măicuțe. Oricine trece prin aceste părti nu poate să nu fie atras de privirea blândă a Sfântului Ghelasie, considerat protectorul mănăstirii. Pe lângă Sfântul Ghelasie, vie în amintirea moților este figura părintelui Domeție sfântul nostru (dupa spusele oamenilor), care în plină epocă atee a facut să se vorbească despre Hristos.
Azi, Mănăstirea Râmeț este un mare centru monahal constituit din: biserica veche (sec. XVI), biserica nouă (construită în 1982), muzeu, chilii, trapeza, case de oaspeți, 2 ateliere de covoare.
Mănăstirea Rîmeț poate fi comparată cu poarta care deschide cerul, stâncile se apleacă asupra ei în semn de închinare, iar mănăstirea parcă deschide cerul, dând la o parte stânca.
Intrând în interiorul ei, pătrunzi în istorie, în sfințenie.
Biserica nouă, deși este o construcție recentă (1982-1988), este un veritabil monument de arhitectură încadrat întru totul naturii locului și spiritului ortodox. O pictură remarcabilă vine sa întregească monumentul. Întreaga biblie o regăsim zugrăvită în imagini pe pereții acestei biserici.
Povestea Mănăstirii Râmeț este povestea Ardealului - dureroasa si trista .. .. Comunistii au avut și ei o contribuție devastatoare la mersul ei, Maicile sunt alungate. Unele ajung să lucreze la Fabrica de covoare Aiud. Au vrut s-o desființeze, dându-i doar o destinație turistică, devenind în scurt timp, mai degrabă un birt al ONT, decât cabană. Dar măicuțele nu-și uită prima iubire, împreună cu maica stareță Ierusalima Ghibu vor reveni mai târziu, când părintele Domeție Manolache reușeste să obțină câteva concesii, aducându-le înapoi la Râmeț, înființând chiar aici ateliere de covoare și de brodat.
Muzeul mănăstirii este o mărturie peste timp - adăpostește o bogată colecție de icoane vechi pe lemn și pe sticlă de la renumitele școli de pictură din Făgăraș, Sibiel, Niaila, numeroase cărți vechi, obiecte de cult și obiecte de arheologie - printre care și urma copitei asinului Sf. Ghelasie rămasă în piatră (punctul de mare atracție al muzeului). Încetul cu încetul, mănăstirea redevine grădina maicii domnului. După numeroase intervenții la autoritățile comuniste, acestea se înduplecă și în anul 1982 - este autorizată să funcționeze.
Pilonul de susținere al acestei mănăstiri este maica stareța Ierusalima -, care pentru ea nu a existat zi de odihnă, dar parcă nici momente de oboseală, citind pe fața ei luminoasă, desi are foarte multe pe cap și nici una nu cere amânare. Rugăciunea împletită cu munca și întelepciunea, toate în folosul oamenilor, iar omul care vine la mănăstire are ce vedea.
E bine la Rîmet! Pe lânga vorba bună ardelenească, omul ostenit de pe drum capată aici și masă, hrană sufletească și adăpost pentru o zi, două, și rugăciunea aici parcă este mult mai aproape decât în alte părți. Vin la mănăstirea Râmeț având în preajmă minunatele chei și foarte mulți turisti străini, îndeosebi belgieni care revin cu plăcere an de an. Marea nemulțumire a măicuței stareță Ierusaliman este starea jalnică a drumului județean care leagă Alba Iulia de Mănăstirea Râmeț. Cei 38 de Km sunt o adevărată încercare de mânuirea a autoturismului. Mănăstirea ar fi mult mai căutată, dacă drumul ar cunoaște transformări substanțiale.
